Totalul afișărilor de pagină

luni, 24 aprilie 2017

Uciși de ambițiile părinților

Se spune că toți părinții vor ce-i mai bun pentru copiii lor. Dar unii parcă vor prea mult. Acesta cred că este și cazul părinților celor doi copii care au murit în Retezat.

Atât de mult au vrut pentru ei încât i-au omorât. Da, i-au omorât.

Geta ”Dor” Popescu (14 ani) și Erik Gulacsi (13 ani) au plătit cu viața ambițiile extreme ale părinților lor.

Din păcate, nimeni nu intervine în astfel de cazuri în care părinții le impun copiilor lor stiluri de viață spartane, pentru a-i transforma în campioni. Iar excesele duc în unele cazuri la astfel de finaluri.

În familia Getei Popescu, nicimăcar nu era primul exces de pasiune a părintelui impus copilului. Sora acesteia, Crina ”Coco” Popescu, trăise aceeași drama încă de mică, motiv pentru care după ce a devenit majoră s-a retras din alpinismul de performanță.

Aceeași traiectorie ar fi urmat și Geta, când ar fi împlinit 18 ani. N-a mai apucat.

Nu știu ce e mai trist decât faptul că un părinte își împinge copilul spre moarte!

P.S.  "În mod normal un alpinist bun este un alpinist în viață. În mod normal un alpinist bun are peste 35-40 de ani și asta nu pentru că are mai multă putere, pentru ca are mai multă experiență" – David Neacșu, alpinist .

miercuri, 19 aprilie 2017

Culmea antipatiei publice

Printre multiplele eșecuri ale Complexului Energetic Hunedoara (CEH) figurează la loc de cinste și eșecul simpatiei publice.
Deși a avut nenumărați directori și oameni care se ocupă de comunicarea sa, nimeni n-a avut vreodată vreo gândire în acest sens.

De fapt, celor care au condus CEH le sunt total străine astfel de concepte. Preocupările lor au fost legate de ținutul de scaun și încasarea salariului uriaș, precum și de privilegiile legale sau ilegale pe care le oferă funcția.

Așa se face că, mastodontul hunedorean a ajuns actorul public cel mai antipatizat la nivelul opiniei publice. Aici l-au adus comunicare extrem de ciudată, bătălia pe funcții, politizarea extremă, dar și lipsa oricărei politici de responsabilitate socială.
Eșec total.

Cireașa de pe tort a venit în mandatul actualului director general, Michael Melczer, care s-a trezit să se joace de-a ultimatumurile pe căldura furnizată cetățenilor.
Tocmai când temperaturile au luat-o complet razna.
Deși vine din mediul privat, Melczer pare că s-a adaptat repede la metehnele ”de stat” de la CEH și contribuie și el acerb la creșterea antipatiei publice față de CEH.

De fapt, nici nu mai e mare lucru de spus despre CEH.
A devenit un actor absolut marginal.
Și asta numai din cauza lungului lanț lung de incompetență care a caraterizat prestația sa în spațiul public.

Tot înainte!

luni, 27 martie 2017

Tupeu de traseistă

Lecturarea presei locale nu mai are un bun efect de informare, mai ales acum, când cea mai cunoscută traseistă din istoria Petroșaniului, pe numele ei Dorina Niță, face pe deșteapta prin Consiliul local Petroșani.

Cea supranumită Dorina de Aeroport sau Pupila dictatorului Moloț este mai nou expertă în parcări. Ceea ce e oarecum de înțeles, acum că traseu său politic a întors-o la jupânul politic de care a mai atârnat și în trecut.

De dragul Dorinei, Mircea Moloț nici nu-i  ia luat în serios pe cei numiți ”lipitorii de afișe” din Petroșani, adică organizația ALDE, ea fiind înscrisă pe la Deva. Și atunci de ce nu își dă cu părerea la Deva?!

De altfel, acesta nu ia în serios pe nimeni când vine vorba de apropiații săi, pe care îi înfige în posturi grase la stat (stat la propriu, dar pe sume mari), aceeași dorință având-o și pentru pupilă.

Probabil încurajată de sentimentele pure ale dictatorului și de promisiunile sale de preamărire – Pe ea n-o pui prefect, Moloț?- Dorinuța din parcare a început să scoată capul în lume, crezând că am uitat de plagiatul său notoriu sau cum a ajuns în Consiliul local.

Atenție, așadar, a început să vorbească traseista!

Pentru igiena publică, așteptați până se oprește!

marți, 7 martie 2017

Promisiuni aiuritoare

Anunțul extraordinar al ministrei Muncii, Lia Olguța Vasilescu, a aruncat România în aer.
Nici nu avea cum să fie altfel.

Când spui că vei dubla salariile sub 4000 de lei ale bugetarilor, mulți o iau de bună.
Sunt foarte puțini cei care se întreabă cât de serioasă este o astfel de declarație și mai ales cât de serios este cel care o enunță.

Dar, știm deja că oamenii vor să fie mințiți frumos.

Se nasc însă niște întrebări:
Dacă ideea ar fi rezonabilă, de ce nu a discutat cu nimeni?
De ce până și Călin Popescu Tăriceanu, fost premier populist, consideră că idea Olguței e fantasmagorică?
Cât ar ajunge deficitul bugetar, dacă promisiunea ar deveni realitate?
Și cu ce inflație ne-am confrunta cu toții după o astfel de decizie?

Deși campania electorală s-a încheiat de multișor, ministra Olguța nu pare să fii aflat.
Sau și-a stabilit un target din a-i ferici pe bugetari și mai mult, după ce deja le-a mărit salariile.

Cert e că privilegiile guvernării par să-i fi agravat grav simțul realității.
Iar promisiunile aiuritoare nu se vor opri aici.

Bravo, Olguța!

luni, 20 februarie 2017

Disciplina de partid vs. libertatea de expresie și gândire

Nu am fost membru al vreunui partid și foarte probabil nu voi fi vreodată. Asta și pentru că m-aș împăca foarte greu sau deloc cu așa-zisa disciplină de partid.
Poate și pentru că structura mea nu este una de yesman.

În România, partidele sunt pline de yesman-i de oameni servili, care nu ar spune nimic care să-l deranjeze în vreun fel pe șef. Fie el mare sau mic. Toată lumea stă în rând, într-o uniformitate aproape totalitară. Dacă cumva se găsește vreunul să iasă din acest rând, actul este privit ca fiind ceva absolut nefiresc. Cum să îndrăznești să nu fi de acord cu șeful. E aproape ireal.
Reacțiile sunt dure. Rapide și dure. Și ca în orice alt for, cei mai apropiați sunt și cei mai vehemenți și radicali.

Capul dizidentului vrem!, ar putea fi un slogan al colegilor de partid a la Alexandru Lăpușneanu.

Mulți văd încă partidele ca pe o cazarmă. Ca pe o uniformitate generală în care toți trebuie să susțină și să glorifice deciziile partidului.
O dată intrat într-un partid trebuie să gândești și să vorbești uniform. Nu este permis niciun derapaj. Nu se acceptă o gândire personală, ci doar cea a partidului.

Ce libertate de gândire, ce libertate de expresie?! Astea sunt mofturi, monșer!
Ei au nevoie doar de soldați disciplinați ai partidului, vorba lui Ilie Păducel, fostul primar al Petrilei. De aia și România e așa cum e. Nu se încurajează gândirea.

Dacă nu aplauzi, mai bine taci! Și mulți, foarte mulți aleg să tacă. Opiniile personale sunt pentru acasă și pentru exersarea tehnicii discursive în fața oglinzii din baie.


P.S. Acest articol este inspirat de dizidența lui Mihai Chirica, primarul Iașului, a cărui adeziune la PSD va fi ruptă în curând. 

marți, 7 februarie 2017

Recordul și învățarea

România a intrat într-o nouă eră. Într-o eră în care oamenii se exprimă simplu și direct, atunci când lucrurile nu stau așa cum și-ar dori. Din păcate, această nouă eră a demonstrat și că există mai multe Românii, cel puțin două sunt vizibile.

De remarcat este însă momentul în care am pășit în această nouă eră. Este vorba despre duminică, 5 februarie 2017, ziua în care 600.000 de români au ieșit în stradă. Un record postdecembrist. Chiar dacă ordonanța, celebra Ordonanță 13/2017 fusese deja abrogată.

Ceea ce s-a petrecut în acea zi, precum și în cele de dinainte, dar și luni ar trebui studiat la școlile de profil. Asta dacă interesează cu adevărat pe cineva.

PSD nu pare deloc interesat de astfel de lecții, la fel cum pare că nu vrea să învețe că politica și comunicarea sunt strâns legate. Iar lecția comunicării, a creativității comunicării, a fost predată zile la rând în fața guvernului.
Anii trec, dar PSD refuză să învețe să comunice, atât la București, cât și în teritoriu.
Iar cazul pare închis. Cu totul.

De partea cealaltă, PNL nu pare să se regăsească încă. Moțiunea de cenzură pare mai mult o soluție de avarie și nu rezultatul unei gândiri strategic- politice.
Configurația parlamentară actuală nu dă niciun fel de șansă, chiar dacă UDMR pare dispusă să se alăture susținătorilor acesteia.

Perseverența celor care protestează îi impresionează doar pe cei care înțeleg. Din păcate, ca și altădată, politicienii nu par să învețe ceva.

Nu vor și pace! Iar asta este trist. Chiar foarte trist!
Și îngustează enorm șansele unei schimbări reale.

joi, 2 februarie 2017

România mea!

Sunt din nou mândru că sunt român!
Și nu mi se întâmplă tocmai des. Iar motivele sunt lesne de înțeles.

Am scris acum zece ani că românii nu au cultura protestului (textul va putea fi citit curând într-o carte), însă lucrurile s-au schimbat mult
Zece ani de apartenență la Uniunea Europeană, zece ani în care am văzut cum trăiesc și cum gândesc și alți europeni ne-au schimbat. În bine.

Astăzi, sute de mii de români nu mai înghit hoțiile și șmenurile la scară mare. Se revoltă. Așa cum e și normal. O fac pașnic și elegant. Așa sunt românii.

Încă n-am scăpat de blestemul iernii, poate și pentru că, în frumoasa noastră țară, toate nenorocirile se întâmplă iarna. Dar va veni și ziua în care vom sparge și acest blestem nenorocit.

Sper ca România mea să crească!

Să devină mai mare și mai frumoasă. Să fim mai liberi și mai mulți. Mult mai mulți.

Probabil, nu vor fi niciodată toți românii liberi. E oarecum utopic. Însă e important să fim mulți. 

Doar dacă suntem mulți putem face diferența.


Doar așa toată România va fi cât mai aproape de ce ne dorim.